Nu-i poti spune cuiva ca se victimizeaza fara a-i provoca o reactie de indignare – e ca si cum ii ridiculizezi suferinta. Sa-i spui ca se victimizeaza inseamna ca alege sa sufere cand de fapt el simte ca suferinta e inevitabila

Omul nu poate accepta sa fie judecat de cineva care a suferit mai putin decat el, iar atunci cand omul sufera, nimeni nu sufera ca el.  Atunci cand ii semnalezi ca se complace intr-o mila de sine, reactia verbalizata sau nu, va fi de justificare a suferintei – „dar tu nu stii cum e!”. Si chiar daca tu stii cum e, solutiile pe care i le dai vor fi respinse pentru ca atunci cand omul se victimizeaza el nu cauta solutii, ci compatimire. 

Cu totii ne victimizam mai mult sau mai putin. Victimizarea e faza de inceput a suferintei in care individul contempla dezastrul in care se afla. Nu are importanta cat de valid este motivul suferintei – a-i arata ca de fapt exista solutii si ca are multe alte motive pentru a se bucura de viata e inutil. Omul care se victimizeaza este intr-o criza de imaginatie – nu poate vedea sfarsitul suferintei si ramane intr-o fixatie cognitiva pe ce i s-a intamplat. 

E adevarat si ca multi oameni raman victime eterne a ceea ce li s-a intamplat. Nu depasesc nimic, nu accepta nimic, nu rezolva nimic iar repetitia suferintei lor devine exasperanta pentru orice ureche empatica. Acestea sunt persoanele numite drama queen care reactioneaza la orice problema ar avea cu o exacerbare emotionala de plangere de mila continua in fata celorlalti – in acest mecanism se ascunde un mare egoism: vor sa sufere toti restul pentru ca ei sufera. 

Drama queens se hranesc din aceasta compatimire pe care persoanele empatice si naive le-o ofera. Daca au ghinionul sa dea peste o persoana rezolvatoare de probleme, victimele vor gasi o multitudine de probleme la solutiile oferite. Pentru ca in realitate nu vor sa rezolve problema, ci vor sa gaseasca vinovati si sa obtina compasiune pentru martirajul pe care soarta i-l ofera. 

A-i spune ca e o persoana masochista sau ca se hraneste cu suferinta este o insulta si mai mare – nimeni nu accepta constient ca vrea sa sufere. Pe undeva, asa este, declarativ nimeni nu vrea sa sufere la nesfarsit doar ca subconstientul ne conduce viata si ii spunem soarta. Mecanismul subconstient al victimizarii este fie obisnuinta cu suferinta inca din copilarie si atunci familiaritatea emotiei devine un soi de placere inconstienta (masochism), fie e un mecanism invatat tot inconstient de atragere a atentiei si a se simti important prin dimensiunea tragediei pe care viata i-o serveste – in acest caz e vorba de indivizi care nu au altceva semnificativ de zis despre ei insisi decat suma dramelor care li se intampla. 

Oamenii se impart in doua categorii: cei care raman victime a ceea ce li s-a intamplat si cei care sunt rezolvatori de probleme. Prima categorie va cauta si va si gasi vinovati si responsabili pentru suferinta lor – iar ei pot avea si dreptate, doar ca dreptatea nu le rezolva situatia. Da, este posibil ca parintii sa fi fost niste nenorociti si sa fi avut o copilarie groaznica. Dar chiar daca trauma nu a fost din vina ta, depasirea traumei este responsabilitatea ta. Acest principiu al nedreptatii ( tu sa rezolvi o problema pe care n-ai fi avut-o daca ceilalti ar fi fost corecti)  este unul din motoarele care alimenteaza victimizarea – iti vei plange de mila pentru nedreptatea traita. 

Depasirea traumei nu va avea loc pana cand omul nu isi schimba o convingere de baza, de cele mai multe ori inconstienta: ca oamenii buni si corecti sunt feriti de rau. Convingerea care ar seta si asteptarea corecta, chiar daca cinica, este ca in viata vei fi si nedreptatit, ca mecanismul de recompensa si pedeapsa nu e corect si ca de multe ori nu poti decat sa accepti si sa inveti sa suferi fara a ramane blocat in dramatizare. 

Cei care se victimizeaza raman blocati pe intrebarea nerostita: de ce eu, de ce mie? Primul meu raspuns este o alta intrebare:  de ce nu si tu, de ce nu si tie? Aceasta intrebare are scopul de a face un pas in afara suferintei individuale pentru a contempla suferinta universala si a provoca mintea sa analizeze acest principiu al dreptatii meritocratice care ne determina inconstient asteptarile. 

Este foarte important de a ne seta corect asteptarile, pentru ca nefericirea este rezultatul acestei discrepante intre asteptari si realitate. De cele mai multe ori individul ramane mirat si obligat sa se gandeasca: intr-adevar, de ce sa nu mi se intampla si mie asta? De ce as fi eu scutit de nedreptate si de suferinta? De ce as fi eu special? De ce altii ar merita sa sufere si eu nu?

Astfel gandirea incepe sa analizeze acest principiu al corectitudinii si dreptatii si incepe sa gaseasca nenumarate exemple de oameni buni care nu merita sa sufere si totusi o fac. Meritocratia nu se aplica in realitate: chiar daca tu te stii a fi fost bun si corect – adica nu ai merita sa suferi, totusi vei fi pus uneori in situatia de a te confrunta cu suferinta. Milioane de oameni sufera zilnic din cauza nedreptatii si nu din cauza ca ar merita ci pentru ca haosul si absurdul este o realitate cu care se confrunta fiecare mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin. 

E deprimant sa intelegi ca nu exista un principiu etern valabil si mai ales aplicabil al dreptatii si ca de fapt nu e nimeni in control. Multi oameni se vor refugia in religie si spiritualitate tocmai pentru ca e un mecanism de aparare in fata realitatii, util prin sensul pe care il da suferintei. Fie pentru ca te ajung  din urma pacatele parintilor sau legea karmei, fie ca vei fi rasplatit candva pentru toata suferinta nedreapta prin care treci, fie ca ridica suferinta la rang de virtute purificatoare – oricare din aceste variante explicative ajuta omul sa indure nedreptatea. Dar oamenii se indoiesc si de aceste principii – daca ar crede cu adevarat pana la capat, ar accepta ca ceea ce li se intampla are un sens si o logica divina pe care o vor intelege la un moment dat.

Victimizarea indelungata  este extrem de nociva: omul se obisnuieste cu suferinta si invata inconstient ca nu exista solutii. Daca ar accepta ceea ce i s-a intamplat ar putea trece la urmatorul nivel: ce faci cu ceea ce ti s-a intamplat. Cei care sunt rezolvatori de probleme vor invata o lectie si astfel dau un sens constructiv suferintei. Cei care raman in victimizare se adancesc in tristete, care se transforma apoi in depresie, devenind o spirala accelerata prin care aluneca in abisuri emotionale din care mintea cu greu mai poate iesi. Emil Cioran exprima in stilul sau laconic acest mecanism: ” o suferinta indelungata te face ori imbecil ori sfant”. 

Cei empatici care compatimesc realmente victima care se plange indelungat si repetitiv gresesc cand considera ca il ajuta pe celalalt cu ceva: cu cat individul se plange mai mult, cu atat isi solidifica victimizarea si gaseste argumente sa sufere in continuare. Cu cat vorbesti mai mult (prea mult) despre probleme, cu atat le dai forta. 

Cum faci fata persoanelor dragi care se victimizeaza constant?

Daca prietenii si partenerii ti-i alegi si poti limita interactiunea cu ei atunci cand fac abuz de empatia ta, familia nu ti-o alegi si trebuie sa te descurci cu ea. Cele mai dificile situatii sunt atunci cand ai de-a face cu un parinte care se plange incontinuu. Te simti vinovat ca tu te simti bine iar mama sufera, chiar daca tu i-ai dat de nenumarate ori solutia la problema de care se plange. Acesta este de fapt si mecanismul inconstient de santaj emotional pe care il aplica victima celuilat: il face sa se simta vinovat ca nu sufera la fel de mult pentru suferinta ei. 

De cele mai multe ori nu ii poti ajuta mai mult decat ai incercat deja si astfel apare iritarea si conflictul: nu mai suporti sa asculti perpetuu aceeasi plangere de mila inutila. Pentru a evita acest cerc vicios si a pastra o relatie decenta, poti aplica cativa pasi. E o metoda pe care  am dus-o la rang de arta atunci cand am decis ca nu sunt un psiholog suficient de bun daca nu pot rezolva relatia cu propria mea mama care se inscrie in acest tipar al victimei eterne. Mama este un esafodaj de ipocrizii, victimizari si erori de logica: toti cei din jurul ei sunt prosti si rai si ignoranti, nimeni nu a suferit cat a suferit ea si are cateva boli eterne de care este foarte atasata si care sunt “incurabile” de ani de zile ( ulcer, spasmofilie – au rezolvare, dar pentru asta trebuie sa te tii de tratament si sa vrei sa te faci bine). Pe vremea cand cautam logica, dreptatea si ratiunea in interactiunea cu ea si nu intelesesem ca e mai importanta armonia decat dreptatea si ca de fapt nu am de-a face cu o persoana rationala ci cu una emotionala care vrea doar sa se planga, ma exasperam in a-i da solutii la problemele ei. Discutiile se sfarseau inevitabil abrupt, eu pierzandu-mi rabdarea, ea simtindu-se neinteleasa. 

Cand am decis ca vreau armonie in familie si nu dreptate, am inceput sa o ascult fara sa-i dau solutii. Asta inseamna sa accepti ca celalalt va suferi perpetuu, chiar daca o face din cauza propriei imaginatii, asteptarilor ridicole sau pentru ca nu ia masuri, iar tu sa nu te mai simti vinovat ca nu suferi la fel de mult. Astazi ii dau dreptate in tot ce zice pentru ca nu mai vreau sa-i rezolv problemele tocmai pentru ca am acceptat ca suferinta ei e un piedestal pe care s-a urcat prometeic pentru a-si spori sentimentul importantei ca si compensare pentru nedreptatile si esecurile propriei vieti. O compatimesc autentic (chiar daca nu pentru motivele declarate de ea, ci pentru faptul ca sufera degeaba), si chiar exagerez usor uneori compatimirea: “naspa mami, nici nu stiu cum poti indura atata, eu nu stiu ce-as fi facut in locul tau”. Aceasta fraza ( trebuie spusa autentic, fara nici o umbra de ironie) are de fapt un alt scop, atins de fiecare data: in momentul in care victima primeste validare pentru suferinta sa si chiar lauda pentru capacitatea de a indura, automat si inconstient incepe sa gaseasca speranta si chiar sa-si dea singura raspunsuri: “ei lasa ca nu e chiar atat de rau, asta-i viata mama “ – acesta e raspunsul ei pe care eu insami i-l dadeam inainte, dar care este valid doar cand ajunge sa-l dea ea singura. Exista un principiu al psihologiei care spune ca “Adevarul nu poate fi tolerat decat daca il descoperi singur” – astfel ca tot ceea ce poti face este sa-i ghidezi omului gandirea pentru a-si da singur raspunsul. 

Poti ajuta omul oferindu-i solutii doar cand iti cere explicit un sfat. Atunci te investeste cu autoritatea celui capabil sa ii ofere o solutie.  Cand omul doar se plange, nu cauta solutii ci validare pentru propria-i suferinta si chiar apreciere pentru capacitatea sa de a indura. Daca le primeste ii va fi satisfacuta aceasta foame de a fi priceput de cineva si mintea poate incepe sa lucreze pentru a gasi solutii. Daca le primeste din exterior fara sa le ceara, va reprosa ca nu se simte inteles si va continua sa incerce sa convinga ca suferinta sa este indreptatita si si-o va amplifica in acest discurs de justificare.  

La fel cum oamenii se impart in cele 2 categorii mentionate mai sus victime si rezolvatori de probleme, la fel pot fi diferentiati dupa cele 2 tipuri de discurs: preponderent emotional sau preponderent logic. 

Daca persoana este emotionala este inutil  sa reactionezi cu solutii logice – garantat duce la conflict, pentru ca cel emotional isi va folosi ratiunea sa-si argumenteze emotia iar cel care da solutii logice ajunge la frustrare si revolta. Dimpotriva, trebuie sa ii oferi una din emotiile dorite pe care cei care se victimizeaza o asteapta: ingrijorarea, compatimirea, aprecierea pentru capacitatea de a suferi. 

Inclinatia catre optimism sau pesimism (innascuta), discursul emotional sau logic (autoeducabil), atitudinea de victimizare sau rezolvare de probleme (autoeducabil) sunt cele care determina viziunea asura vietii si reactiile comportamentale in fata a ceea ce se intampla. Ele pot fi indentificate rapid in ceilalti si in consecinta iti poti adapta reactia, fara a te simti vinovat sau responsabil – daca oamenii sunt capabili de schimbare o fac atunci cand li s-a oferit de 2-3 ori solutia. Daca nu o fac, vor repeta acelasi tipar de reactie iar multi oameni nu se schimba niciodata. 

Din viata scapa cine poate – suntem datori sa-i ajutam pe cei dragi sa-si depaseasca suferintele dar daca mecanismul victimizarii nu poate fi schimbat, e inutil sa suferi alaturi de ei – cu timpul te transformi tu insuti in victima altor victime. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *